Tin minte ca duminicile incepeau invariabil cu statul la coada la paine; de fiecare data ma duceam plin de speranta intai la centrul de paine si apoi la fabrica Titan, sperand sa gasesc o coada mai mica, sau in principal sa aiba paine, neaparat calda (va mai aduceti aminte ca cine nu gasea paine calda, cadea de fraier:)? ).
Dupa ceva ore de stat la coada (care treceau usor daca mai intalneam vreun tovarash), fugeam spre casa, imi puneam tenesii sau ce gaseam, rupeam un colt de paine (doamne ce bun era!) si fuga pe maidan! de aici incepea totul: mergeam la cel care avea minge toti copii si ii strigam puternic sub balcon “mama lu’ Ionel! il lasati pe Ionel afara?”, si daca nu il lasa, ne rugam de toata famili lui sa ne lase si noua mingea.
Mingea acelor vremuri era ceva special. Am prins mult timp mingiile pe cauciuc (de 35), iar cine avea “Artex”, de obicei aduse de rudele “din Germania” era cunoscut in toata zona.
Mingiile se descoseau, unii le coseau, se vedeau camera prin ele, mergeam cu ele la vulcanizare sa le umflam sau sa le punem petice.
Binenteles, am inceput sa bat mingea pe maidan; in scoala am ajuns cand eram mai mare, in scoala jucau “aia mari”. Cei mari erau pt cei mici un fel de semizei ai fotbalului: trageau tare in minge, se loveau, jucau cu “Artex”, ne trimiteau pe noi “pustimea”, sa le scoatem mingea din gradini.
MAIDANUL MEU sau “pe camp” era chiar in capatul blocului (acum e o Biserica pe fostul teren…): era destul de mare, era langa strada, avea copaci, boscheti, iarba si funingine (ardeam cauciucuri pe el), era delimitat de borduri. Insa cel mai important lucru erau cei doi copaci pe care ii foloseam ca poarta in lateralul terenului; ma gandesc cu nostalgie la cei doi copaci prin care am dat poate sute de goluri si imi dau lacrimile, acel loc mai exista dar e cotropit de garduri, NU MAI SUNT COPII…as vrea sa mai simt odata praful acela si chiotele prietenilor in vacanta de vara!
Cineva spunea ca fotbalul e nedrept, insa dragi prieteni, timpul se pare ca e mult mai ticalos!
Pe acel teren ne adunam cam din 3 zone: eram noi, cei de peste strada si aia “dela capat” (capatul lui 102, 70, 79, etc.), insa rar jucam intre noi. Din grupul meu eram 6-7 insi ce stateam si 7 ore in vacante pe teren si faceam legea acolo; binenteles eram cam toti stelisti.
Tin minte ca priveam cu jind la cei care aveau tricouri cu numere, sau foarte rar, tricouri dela vreo echipa, restul ne scriam noi cu pixul numere sau nume de fotbalisti.. Cei mai invidiati erau cei cu ghete. Insa cei mai nesuferiti erau baietii ce se ofticau si isi luau mingea si plecau acasa daca nu castigau sau nu ne lasau mingea daca ii chemau parintii.
Crescand, am ajuns cu trupa si in scoala, eram printre cei mari! trecand dela porti din caramida sau BCA la porti adevarate ne facea sa fim modesti fata de cei vechi din scoala, insa jucam cu mare ambitie contra celor mai mari; satisfactia era extraordinara cand ii bateam! Acolo in scoala veneau in general 3 echipe insa de multe ori ajungeam pe pe la 5; ne ofticam mult cand stateam pe bara, se juca 10 minute sau doua goluri.
Apoi undeva pe la 20 de ani s-a spart gasca, eu m-am mutat din Salajan, lumea s-a luat serios cu munca si familiile…
